Culoarul negru al destinului pe care pașeste mereu îi definește adevarul, universul, familiarul.
Pășind repede sau agale schimbându-și direcția din când în când prin lumea lui bine definită și scăldată în negru.
Privind câtre culoarul alb ca spre o prăpastie, refuzând să cunoască sau să recunoască faptul că noul e înspăimântator, alege să-l ignore.
În ignoranță trăiește și tura, crezând că diagonalele sunt înspăimântatoare că nu au o logică așa cum are deplasarea în linie. Se uită la nebuni cum pășesc în pas adugat pe culoare, fiecare speriat de culoarul celuilalt.
Calul nărăvaș se-ntreabă în timp ce sare peste piese: „Ce-i cu atâta strictețe?”
El crede că poate sa ajungă oriunde și că poate face orice.
Pionii timizi se mișcă încet încercând să păstreze defensiva, lenți în mișcări și uitând să mai privească înapoi, cu salturi de început și un en passant ocazional. Neștiind că oricare dintre ei ar putea deveni Regină.
Regele stă-n colțul din dreapta și oftează bătrânește. Regina îl întreabă îngrijorată ce e cu el.
El, privind în jos și pe urmă peste a sa oaste, zise: „Dacă s-ar uni, ar fi invincibili. Luați separat sunt pierduți, împreună ar putea să vadă adevărul”
